liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 480. Miercuri 25 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 4


În legătură cu drepturile de autor/ de proprietate intelectuală se pot aduce argumente pro și contra, funcție de interese, convingeri sau constrângeri. Un lucru interesant este că ideile, conceptele, teoriile nu se supun protejării (conform legislației noastre actuale) prin invocarea dreptului de autor. Inițial am fost deranjat să aflu că idei ale mele pe care le presupuneam protejate prin lege, de fapt nu erau/ nu sunt protejate. Motivația legiuitorului este una simplă: prin asta se încurajează libera circulație a ideilor, teoriilor etc. Rămâne doar la nivelul bunului simț ca cineva să pretindă, în pofida tuturor evidențelor, că el este autorul teoriei X. Legislația nu te ajută aici, ci doar acei confrați care, în spirit justițiar, se situează de partea adevăratului autor.

În apologia sa (discretă, oblică, indirectă) J.-L. Henning invocă viziunea despre dreptul de autor în variantă istorică, sugerând că dacă atâtea secole problema era lăsată la nivelul bunului simț, de ce oare modernitatea ar trebui să țină neapărat să considere furtul de idei ca infracțiune? Lucrurile sunt demne de interes și, desigur, pot da de gândit: ”Până în secolul al XIX-lea, concepția despre proprietatea artistică, jurisdicția sa și transmiterea acesteia era destul de confuză. Pirateria literară era în floare, fiind considerată necesară de către cenzură. Adaptarea era ceva obișnuit pentru ceea ce încă nu se numea creație artistică. … Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar că e vorba nu de a fura, ci de a-ți disimula furtișagurile.” (p. 75). Se sugerează că ar fi bine să se procedeze precum ”lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemânare în a-l ascunde”  (așa cum declara Reynolds la 1774) (p. 75). Pledoaria pro-plagiat (inteligent!) devine tot mai fățișă și părtinitoare pentru cei care practicau ”împrumutul” de texte: ”Arta plagiatului este, deci, înainte de toate, un exercițiu de cusut și de întrețesut. Este vorba nu despre a-ți șterge urmele, cât de a le întreține abil iluzia: oare poate fi acuzat de plagiat cel care izbutește minunea și turul de forță de a da un aer firesc unor părți așa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atât de căutat nu trebuie pur și simplu să ducă la dispariția furtișagului, ci merită cele mai mari elogii” (ibidem).

În pledoaria sa pro-domo, plagiatorul Henning nu ezită să meargă până la capăt și să susțină întoarcerea la vremurile bune când furtișagul literar era ceva firesc. ”…lipsa de legitimitate a plagiatului este o noțiune recentă” (ibidem). Afirmarea proprietății literare neîngrădite este injustă, susținea și Condorcet (exact cu argumentele care stau și în legea română actuală asupra drepturilor asupra ideilor și conceptelor, fiind considerată o piedică în calea progresului). ”De fapt, susține Henning, abia la începutul secolului al XIX-lea plagiatul începe să facă obiectul unor lucrări specializate și încep să fie urmărite în justiție unele furtișaguri până atunci licite și chiar recomandate” (p. 78). Faptul că Senatul României a considerat plagiatul ca nefiind infracțiune arată cam pe unde se află România pe o scară a civilizațiilor lumii. De reținut că în toate timpurile plagiatul a fost asociat cu ideea de ”piraterie”, ”jaf”, ”tâlhărie” respectiv a avut ca miză DOAR partea financiar-comercială. De aceea, presa din România a clamat ca ”doctorii” plagiatori să restituie acel 15% din salariu primit ca spor datorat primirii necuvenite a titlului de doctor într-un domeniu sau altul. Nicio altă pedeapsă nu va primi plagiatorul, la noi, decât pentru această primire de foloase necuvenite. Ipocrizia maximă, consideră criticii drepturilor moderne de autor, provine din faptul că se făcea apel la moralitate, la onoare, la adevăr și dreptate, în timp ce fondul real al problemei era unul de natură economică (banii). Henning devine de-a dreptul cinic când își apără plagiatul său afirmând: ”Esențialul este de a ști cum să trișezi domesticind arta pentru a nu te lăsa niciodată prins: iată adevărta morală publică. Prin urmare, cel mai mare defect al plagiatorului care ajunge în justiție este cel de a se fi lăsat prins. Dacă în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac…. el a fost curând sancționat deoarecea contravenea normei sociale. Plagiatorul insulta, simbolic, proprietatea.” (p. 80)

Merită citite și gândite considerațiile referitoare la ”cenzori”, la ”cei care o fac pe puritanii, descoperind plagiate”, adică la acele persoane care, chipurile n-au aflat că totul s-a spus demult și că a pretinde originalitate este o cruntă ipocrizie. Demnă de reținut și aprecierea autorului conform căreia plagiate perfecte există: acelea care n-au fost (încă) descoperite…

Închei cu o opinie românească despre plagiat în literatură: ”Cel mai cunoscut tip de fals literar (dar şi ştiinţific, de altfel frecvent întâlnit în lumea noastră academică) este plagiatul”. (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, Editura Compania, 2008) (vezi: http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2010/02/mircea-anghelescu-mistifictiuni.html ).

În ce mă privește, plagiatorul este, în primul rând, un mincinos și abia apoi un hoț. Aproape o treime din cele zece porunci vizează (indirect) plagiatul: ”8. Să nu furi. 9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. 10.     Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau”. Așadar, furtul, minciuna și râvnirea la produsul altuia sunt, și în viziune creștină, păcate grele. Nu m-ar mira dacă unii practicanți ai plagiatului sunt, aparent, public, creștini de nota 10.

(închei aici episoadele dedicate plagiatului în general și, prin câteva considerații, și la români)

(dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2


Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 476. Sâmbătă 21 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (27) Un model de ”Cod etic/ deontologic” occidental pentru conducerea redacțiilor revistelor și editurilor, dar îndeosebi pentru autori


Foarte multe dintre observațiile/ criticile asupra unor erori de gramatică, semantică, logică (sau chiar a lipsei de bun simț) din recenta activitate a revistei ieșene ”Scriptor” (subvenționată financiar de majoritatea pesedistă a Consiliului Local Iași) și a Editurii Junimea din Iași, ambele conduse de poetul Lucian Vasiliu, ar fi putut să lipsească dacă cele două instanțe culturale ieșene ar fi adoptat un comportament profesionist bazat pe un Cod etic. Faptul că ”Scriptor” are și un Colegiu alcătuit din nume care ar trebui să dea un plus de credibilitate revistei (din păcăte, neimplicându-se deloc în activitatea editorială a revistei credibilitatea lor a scăzut) nu poate înlocui procesul editorial profesionist. Sigur, prea puțini dintre cititorii acestui (mini)serial sunt curioși să afle care sunt standardele europene și mondiale în măsură să atenueze sau chiar să elimine furtul intelectual și conflictele de interese, dar cred că cei mai interesați cititori ar trebui să fie consilierii locali ai primăriei ieșene și ”făcătorii” de reviste (literare sau nu). Îndeosebi pentru ei am tradus lista responsabilităților redactorilor, evaluatorilor și (nu în ultimul rând) autorilor de articole, studii, cărți, conform cutumelor larg respectate în lume.

Ghid etic adoptat de ”Journal of Life Economics” (traducere a textului asumat de conducerea redacției revistei) (vezi textul integral, în limba engleză, la: http://ratingacademy.com.tr/ojs/index.php/jlecon/navigationMenu/view/ethicalguidelines)

Journal of Life Economics” se preocupă de respectarea standardelor de comportament etic în toate etapele procesului de editare. Personal urmez liniile generale de conduită etică stabilite de Committee   on   Publication   Ethics   (COPE),   the   Open Access Scholarly   Publishers Association (OASPA) și Cambridge   Journals   Ethical  Standards   and   Procedures. Pe baza acestor principii și cerințe generale privind publicarea, redactorii, peer reviewer-ii (evaluatorii de specialitate) și autorii trebuie să-și asume următoarele responsabilități în concordanță cu etica și normele profesionale. Un proces editorial etic corespunzător se bazează pe respectarea următoarelor responsabilități.

Responsabilitățile redactorilor

  • Redactorul șef și redactorii adjuncți vor comunica autorului/ autorilor, în maximum zece zile, primirea manuscrisului. Redactorul șef și adjuncții au responsabilitatea deciziei de a publica un articol sau altul.
  • Redactorii vor adopta acele politici editoriale care încurajează transparența maximă precum și o analiză completă, imparțială și onestă.
  • Manuscrisele trimise vor fi controlate de redactorul șef și de alți redactori în privința oricăror suspiciuni de plagiat. În această etapă, manuscrisele depistate de către redactorul șef și redactorii de specialitate ca fiind plagiate vor fi respinse de către aceștia. Sub nici o formă manuscrisele plagiate nu vor fi luate în seamă.
  • Datele și metodele din manuscrisele trimise/ prezentate dar nepublicate nu vor putea fi utilizate de o terță persoană fără acordul expres al autorului.
  • Manuscrisele trimise vor fi evaluate strict în conformitate cu normele intelectuale indiferent de poziția socială, religiosă, culturală sau economică.
  • Manuscrisele nu vor fi arătate/ distribuite altor persoane în afară de evaluator, redactor, redactori adjuncți și autor(i) de către redactorul șef și redactorii de specialitate.
  • Când se constată conflict de interese între manuscrisul trimis și alți autori/ instituții, acele manuscrise vor fi scoase din procesul de evaluare
  • Decizia finală referitoare acceptarea sau respingerea manuscriselor aparține redactorului șef. Decizia va avea în principal în vedere originalitatea și semnificația manuscriselor prezentate.
  • Redactorul șef nu poate obliga autorul să citeze autori sau articole din revistă ca o precondiție a acceptării articolului.

Responsabilitățile evaluatorului/ evaluatorilor

  • Evaluatorii au responsabilitatea față de redactor de a-l informa în privința procesului de evaluare a manuscriselor trimise în cazul în care ei nu se simt suficient de calificați să evalueze manuscrisul repartizat în timpul alocat pentru aceasta.
  • Evaluatorii își vor desfășura activitatea cu respectarea principiului păstrării secretului. Evaluatorii nu vor împărtăși sau discuta orice fel de date referitoare la studiul repartizat cu excepția redactorilor.
  • Evaluatorul nu va difuza date/ conținut și opinii asupra manuscrisului și nu le va folosi în interes personal. Mai mult, evaluatorii nu vor folosi niciun fel de date din studiile nepublicate.
  • Critica făcută de evaluatori va fi una obiectivă și științifică, evitând critici personale la adresa autorului/ autorilor. Evaluatorii, în sprijinul opiniilor lor, vor oferi argumente și demonstrații clare.
  • Dacă evaluatorii detectează similitudini între manuscrisul repartizat și alte articole publicate în revistă sau în alte reviste vor informa imediat redactorii asupra acestei situații.
  • Evaluatorii care au relații de cooperare, de concurență sau orice alte legături cu autorii articolelor propuse nu vor face parte din procesul de evaluare
  • Evaluatorii vor face evaluarea în timpul promis.

Responsabilitățile autorului/ autorilor

  • Autorul/ autorii nu vor trimite același manuscris în același timp mai multor reviste.
  • Colectarea datelor (de către autori) se va face în conformitate cu principiile de etică. Editorul, redactorul și evaluatorul au dreptul să ceară de la autor(i) datele primare pe baza cărora s-a efectuat studiul.
  • Studiile trimise la revistă vor conține detalii și referințe/ surse la nivel corespunzător. Lipsa de onestitate și informațiile incorecte sunt inacceptabile dat fiind că astfel se încalcă principiile etice.
  • Manuscrisele trimise vor fi originale, iar originalitatea studiului va fi garantată de autor(i). Dacă cuvinte sau articole ale altora vor fi folosite în articol, trebuie să fie incluse în referințe, în stilurile cerute de revistă. De asemenea, extrasele/ citatele vor fi menționate în stilul cerut de regulile științifice și etice ale revistei.
  • Autorii vor informa asupra oricărui conflict de interese, surse financiare și fundații care au oferit sprijin realizării studiului.
  • Toate persoanele care au contribuit la scrierea/ realizarea manuscrisului sub aspectul proiectării, interpretării sau implementării vor fi nominalizate în articol. Toți participanții care au avut contribuții esențiale trebuie menționați ca atare. De asemenea aceste persoane trebuie menționate la rubrica Mulțumiri (Aknowledgements)
  • Dacă autorul detectează, după trimiterea articolului, orice fel de erori în acesta are obligația de a notifica acest lucru de urgență redactorului sau editorului în scopul remedierii acestora.

 

 

Din păcate, obiceiurile orientale ale românilor (ciubuc, peșcheș, bacșiș, bairam, chef, tribut) au transformat procesul de editare/ publicare ca o afacere personală a redactorului (șef) sau a editorului. Dacă acesta decide că materialul este publicabil, așa rămâne!, iar evaluarea externă (peer review) este practic lipsă. Totul devine o afacere de familie/ clan/ gașcă/ coterie literară. Critica de întâmpinare a devenit laudă de conjuctură, unele condeie simțindu-se foarte onorate să laude lucrarea unui autor mai cunoscut, indiferent de valoare acesteia.

 

În procesul electoral ce se desfășoară în această lună pentru alegerea președintelui Uniunii Scriitorilor din România (de fapt o campanie electorală în toată regula) nu am auzit promisiuni din partea candidaților de a îmbunătăți calitatea revistelor literare și a editurilor în conformitate cu criteriile occidentale de etică a publicării. Mai mult, faptul că am adresat sesizarea de plagiat și susținătorului financiar al revistei Scriptor (Primăria și Consiliul Local Iași) înseamnă că și consilierii din partea Uniți Salvăm România au aflat de acest plagiat. Candidatul la președinția Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu (Uniți Salvăm România) are, așadar, această informație, dar nu a considerat că tema plagiatului ar merita abordată și propusă spre rezolvare. Practic, critica (de întâmpinare) este cvasiinexistentă. Plagiatul este acceptat tacit, iar atunci când este semnalat este tratat cu… tăcere și indiferență. În acest marasm moral speranța de a avea o cultură demnă de a fi băgată în seamă de celelalte țări europene tinde asimptotic spre zero. Voi reveni (după apariția nr 5-6, la începutul lunii mai) asupra modului concret în care va reacționa conducerea revistei Scriptor în legătură cu (îndeosebi) acuzațiile mele de plagiat și autoplagiat. (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 473. Miercuri 18 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (24) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 2


Găsesc firesc și benefic ca un autor de jurnal să-și ajute cititorii, într-un Preambul, să se lămurească în privința condițiilor în care a fost scris jurnalul și chiar a modului în care personalitățile invocate au influențat scrierea jurnalului, în cazul de față, în principal, C. Noica. De asemenea, tot bine venită este și descrierea odiseei (peregrinărilor) prin care manuscrisele lui Eminescu au trecut până când au fost fotografiate (parțial) grație eforturilor lui Valentin Coșereanu și a celor la care a apelat, cu sprijinul tacit al lui C. Noica (apoi manuscrisele facsimilate au văzut lumina tiparului grație acad. Eugen Simion). Practic, prin publicarea selectivă și îmbunătățită a jurnalului său, Valentin Coșereanu a făcut o binevenită sinteză de istorie literară referitoare la soarta manuscriselor eminesciene.

Dar, inexplicabilă pentru mine și probabil pentru mai multă lume este reluarea/ traducerea acestui Preambul în limbile engleză, franceză, spaniolă și italiană. Dorința de a ieși în lume și de a striga ”exist!” poate fi și ea înțeleasă și acceptată, dar asta putea fi făcută ca un demers de sine stătător, adică întreaga carte putea fi tradusă în oricare dintre limbile lumii, cu destinații clare: librăriile din alte țări sau reuniunile eminescologilor cu participare internațională. Altfel, prezența acestor patru traduceri nu-și justifică deloc prezența. Desigur, și părțile rele au… părțile lor bune. În cazul de față, simpla prezență a acestor patru variante în limbi străine denotă clar un orgoliu exacerbat, un veleitarism specific, de regulă, începătorilor. Veleitarii se încolă(tă)cesc pe numele și opera unor genii și își fac din asta un mod de a fi/ a trăi, iar dacă geniile sunt cunosute la scară planetară, de ce n-ar fi astfel și aceia care se ocupă de … trena geniilor?

Citind Preambulul, scris – firesc! – la persoana I-a singular, mă trezesc, la un moment dat, citind ”nostru” și ”noastră” în loc de ”meu” și ”mea”. Inițial, am notat asta ca o greșeală, apoi am pus-o pe seama plurarului Majestății (o, ce lipsă de modestie!), pentru ca în final să realizez că autorul l-a considerat co-autor al jurnalului său și pe Noica: ”Textul jurnalului nostru implică situații tangente subiectului, caractere și gesturi, absurdități ale unei epoci care n-au fost deloc faste” (p. 8). Puțin mai lipsește ca într-o ediție viitoare, noul op despre manuscrisele lui Eminescu să aibă doi autori: Coșereanu și Noica (neapărat în această ordine!) iar cartea se va numi ”Jurnal cu manuscrisele lui Eminescu”…  Al doilea plural apare chiar în ultima frază a Preambulului: ”Ținând cont de mijloacele tehnice precare de atunci, lucrarea noastră este una modestă care poartă cu ea meritul oricărui început”. (p. 14)  Meritul facsimilării este, într-adevăr, iată!, unul colectiv: Coșereanu, Noica, Creția, Simion… plus președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Botoșani, Jaucă, apoi inginerul Babii, inginerul Sorin, fotograful muzeului, directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ștrempel, milițieni din Botoșani, șoferul nea Costică etc. Sigur, mai puțin directoarea… Apoi, să nu uităm cum au apărut imediat corbii editoriali care au simțit publicarea manuscriselor ca pe o afacere de succes.

Dar complicațiile abia acum apar. Ei, stimate traducătoare, cum v-ați descurcat cu traducerea acestui neașteptat ”nostru” într-un text plin de persoana I-a singular? Să le luăm pe rând.

Traducătoarea de engleză, Mariana Vraciu, a simțit inadvertența apariției acelui ”nostru” și… corectează textul lui V.C.: în loc de ”our diary” apare, în traducere, ”my diary” (judecată logică – un jurnal nu poate avea doi sau mai mulți autori…). În schimb,  ”nostru” – l din final – ”nostru” rămâne, dar cu o altă conotație: în loc de ”our work”, M.V. dezvoltă și traduce prin ”our first edition of the Eminescu notebooks” deși nu reiese de nicăieri că la apariția primei ediții (Eugen Simion) a manuscriselor a cooperat și V.C. În schimb, accesul de orgoliu merituos din acea frază de final de Preambul este mult atenuat și chiar inversat: ”bears the imprint of any beginning” (”poartă amprenta oricărui debut” în loc de ”început greu, dar cu atât mai merituos” cum dă de înțeles autorul).

Traducătoarea de franceză, Mihaela Lupu, nu-și face probleme de conștiință și de semantică și traduce mot-a-mot: ”le texte de notre journal” și ”notre travail est modeste et n’a que le merite de tout commencement”.

Altă traducătoare, altă atitudine. Traducătoarea de spaniolă, Camelia Iliescu, simte inadvertența acelui ”jurnalul nostru” și evită prin eschivă orice complicație, renunțând la pronumele personal și lăsând totul la modul impersonal: ”El texto del diario”. Cât despre ”nostru” din final, acela a dispărut cu tot cu paragraf…

În fine, traducătoarea de italiană, Laura-Luminița Croitoru, procedează ca și traducătoarea de franceză: ”nostro diario” și ”il nostro lavoro” cu sublinierea că și ”il merito” este la locul lui…

În concluzie: patru traducătoare – trei atitudini diferite față de text și față de ideea de traducere. Așadar, mesajul lui V.C. va ajunge în cele patru medii cultural-lingvistice în trei moduri diferite… Așa diseminare culturală, mai rar…

Dar ciudățeniile nu se termină aici în privința celor cinci variante de preambul: numărul paragrafelor diferă surprinzător de mult de la o limbă la alta, fapt, cred eu, inadmisibil. Astfel varianta română are 28 de paragrafe, varianta engleză 27 de paragrafe, varianta franceză 23 de paragrafe, varianta spaniolă 23 și cea italiană 29! Așa mari deosebiri de număr de paragrafe nu am mai întâlnit! Ce s-a întâmplat în realitate? Unele traducătoare au tehnoredactat textul separând sau comasând paragrafe după cum au găsit de cuviință că ar fi mai bine. Astfel, încercarea mea de a vedea care paragraf lipsește se dovedește dificilă trebuind să urmăresc frază cu frază, nu doar paragraf cu paragraf. Oricum ar fi, ultimul paragraf de la varianta spaniolă a dispărut definitiv în neant… Traduttore, traditore!           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 471. Luni 16 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (22)


Continui, în acest episod, analiza comparată a textului jurnalului lui Valentin Coșereanu publicat (sub formă de extras) în Revista Scriptor și apoi sub formă de carte la Editura Junimea.

Scriptor, p. 46: … Pe șefii mei nu-i interesa unde stau să citesc. … Înăuntru, o masă… A răsfoit una de pe masă din colecția de artă, zicând ca pentru sine…

Junimea, p. 53: Am făcut-o locuibilă, căci nu interesa pe nimeni… ….. întrucât în casa memorială nu se putea face foc, din cauza sobelor decorative, reconstituite din cahlele recuperate ale celor originale. Și cum pereții erau din beton, frigul era cumplit înăuntru… În chilioară, o masă… și câteva cărți pe care lucram, precum și notații împrăștiate.

 

Scriptor, p. 47: Filologie, îi răspund sec. … Nu, îi răspund oarecum jenat.  Unul din oficiali se vroia spiritual..   I-am arătat apoi chipul…. răspund apăsat. El nu știe totul ca alții!

Junimea, p. 54: Îi răspund automat: Filologie. … Nu, răspund. Unul din oficial se voia spiritual. … Îi atrag atenția asupra chipului….    Îi răspund cu promptitudine…. El nu știe totul ca alți vizitatori.

 

Scriptor, p. 47: Prin cine știe ce împrejurări a fost descoperit la Biblioteca….. apoi adus la Ipotești.   …. primelor tinereți,

Junimea: p. 56: ca apoi mai târziu să fie descoperit la Biblioteca..     …primelor tinereți eminesciene.

 

Scriptor, p. 47: cartea de impresii.  Încă emoționat n-am înțeles ce vrea să spună până când a scos o bucată de hârtie.

Junimea, p. 56: Cartea de onoare.  A scos o bucată de hârtie…  A pronunțat cuvântul manuscrise în așa fel încât să înțeleg că nu pot lipsi.  Urmărea, cum știam, să depisteze tineri dotați intelectualicește pentru a-i”antrena” în cultura mare.

 

Scriptor, p. 47: căpătase verticalitate olimpiană.   Am rămas uimit că ziaristul care propusese tipărirea râdea și el satisfăcut. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere…

Junimea, p. 58: căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană

 

Scriptor, p. 48: Seara la masă, m-am simțit stânjenit. Știam că-l vor agasa cu fotografiatul și cu întrebări care de care mai… filosofice.

Junimea, p. 58: Seara la masă, m-am simțit cu totul stânjenit. Știam că-l vor ”asasina” cu fotografiatul și cu întrebări nelalocul lor.

 

Scriptor, p. 48: După plecarea lui Noica de la Bibliotecă…. manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a tăiat disputa, hotărând caietele Ipoteștilor. O veleitară botoșeneană…

Junimea, p. 69: După plecarea lui Noica de la Biblioteca botoșeneană...  după părerea mai multor ”specialiști” manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a curmat rapid polemica, decretând încredințarea caietelor Eminescu aduse de la Păltiniș, Ipoteștilor, încredințându-mi-le. O veleitară botoșeneană, care lucrase cu ani în urmă la casa memorială… (L.D.: prin această precizare suplimentară ipoteza avansată de mine în episodul anterior, aceea conform căreia este vorba despre Lucia Olaru Nenati, care în 1972 a avut repartiție guvernamentală la Casa memorială Ipotești, este aproape confirmată).

 

Scriptor, p. 48: Mă îndrept spre casă răvășit sufletește

Junimea, p. 59: Mă îndrept spre casă hărțuit sufletește,     Facsimilarea lor, făcută cu ani în urmă, era precară.

……………..

Mai adaug o inadvertență între textul din Scriptor (chipurile, extras din carte) și textul publicat în carte. Lunga (prea lunga) descriere a zilei de 2 octombrie 1984 se încheie în revista Scriptor cu un semn că mai există text pentru această zi, dar spațiul de revistă nu permite publicarea: […]. Acest semn lipsește din carte, ca și cum nu ar fi existat vreodată (nici semnul, nici un text).

……………….

 

Scriptor, p. 49: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeași oameni.. Din biroul directoarei, Noica și oficialii au urcat cu toții direct la etaj.

Junimea, p. 110: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeiași oameni (L.D.: aici, corectura de la Junimea, mai bună decât cea de la Scriptor). Din biroul directoarei, au urcat cu toții direct la etaj.

 

Scriptor, p. 49: N-am fost chemat în sala mare, unde avea loc întâlnirea, până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful.   … după care m-a rugat să notez numărul de pagini al fiecărui caiet.   …. efectuam ce mi se ceruse…

Junimea, p. 110: N-am fost chemat până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful. …. după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fim lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice. Coborâm noi le Dumneavoastră – adaugăApoi am trecut la treabă, rugându-mă să notez numărul de pagini al fiecărui caiet. … efectuam ce mi se solicitase.

L.D. În continuare, în carte sunt inserate 53 de rânduri care nu existau în varianta Scriptor, evident adăugate ACUM (nefiind scrise vreodată în jurnal). Cititorul interesat va găsi aceste rânduri, preponderent autolaudative.

 

Scriptor, p. 49: Apoi am plecat spre Ipotești. Gazdă fiind, am ajuns înaintea oaspetelui.

Junimea, p. 112: Am plecat, căci gazdă fiind, se cădea să ajung înaintea oaspetelui. … Mă gândeam la ce medita filosoful după replica mea în legătură cu geniile. Aș fi dat orice să fiu în mintea lui. Îmi revin în minte, din același manuscris, primele vorbe ale lui Eminescu dintr-o cugetare mai lungă: În cap sunt formele acestei lumi…

 

Scriptor, p. 49: La urmă am făcut confruntarea…  să-i scriu despre neconcordanțele din manuscrisele rămase.

Junimea, p. 113: La sfârșit am făcut confruntarea… Ca și cum discuția ar fi avut loc în prezent, Noica își aduce aminte de discuția noastră de la prima întâlnire, spunându-mi: M-am mai gândit la cum se scurgea timpul celor de mult înaintea noastră. Mi-am și notat câteva idei în sensul acesta.    P. 114: să-i scriu despre neconcordanțele din cele rămase.

 

Aici se încheie analiza comparată a celor două texte. Câteva concluzii: autorul celor două texte (între care n-ar fi trebuit să fie deosebiri), Valentin Coșereanu, are meritul de a fi notat și comentat modul în care s-au desfășurat întâlnirile cu C. Noica și cu Petru Creția, ulterior și cu alte personalități implicate (Eugen Simion, Ion Caramitru, Gabriel Liiceanu etc.) pe tema facsimilării manuscriselor eminesciene. Fiind vorba despre un jurnal este destul de firesc ca ”personajul” principal să fie chiar autorul, dar cred că mai multă modestie n-ar fi stricat autoaprecierilor și sublinierilor pe marginea unor dialoguri din care trebuia să reiasă valoarea inestimabilă a gândirii și faptelor sale. Dar pentru analiza/ recenzia/ prezentarea cărții voi dedica un episod distinct.  Mai subliniez o dată că nu ar trebui acceptată nici un fel de intervenție pe ceea ce poartă numele de Jurnal. Altfel trecem de la diaristică la memorialistică și ficțiune, iar cititorul are tot dreptul să se simtă păcălit: adică pe copertă scrie Jurnal, dar în text găsim Memorii…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!